http://dirtyconfessions.wordpress.com/2009/12/05/our-derranged-family/odf-final-3/
Cap 1
-Elise’s point of view-
Inca o zi , inca un client. Mi se face sila de atata ghicit in palme si de dat horoscopuri, dar cel mai mult ma enerveaza cand nu mai am arome la narghilea. Se aude clopotelul : am un client si ar trebui sa ma opresc din bautul unei cafele tari cu aroma de alune de padure. Sunetul tocurilor pe podeaua mea de lemn aproape ca ma ispiteste sa ii spun sa isi scoata naibii pantofii aia ! E clar : sunt nervoasa.
-Buna ziua.
-Buna dimineata.- intampin tanara clienta- Doriti sa va citesc in palma? o intreb in timp ce continui sa ma uit la incaltamintea acesteia cu o privire plictisita
-Nu. As dori un talisman.
Observ cearcanele, expresia obosita si ochii plini de disperare. Seamana cu o nevastuica speriata. Parul strans intr-un coc este usor ciufulit si costumul de birou gri usor sifonat. Singurul lucru care o face sa arate mai prezentabil este bratara cu pietre de un albastru cerneala sclipitor. Se uita in jur si face o grimasa, semn ca ori nu ii place locul, ori crede ca va ramane fara un plaman daca mai sta aici.
-Ce probleme aveti? o trezesc la realitate cu o intrebare pusa intr-un mod nu prea gingas
-In ultimul timp am avut parte numai de ghinion. In plus nu pot dormi si sotul meu se poarta ciudat. imi explica
-Am inteles cum sta treaba.Cum va cheama?
-Amanda Griffin.
Ii notez numele in carnetelul meu.
-Va trebuie un talisman pentru a alunga ghinionul. Veniti maine pentru a-l lua.
Aceasta se infurie si bate cu pumnul in tejghea, tipand cat o tin plamanii. Pentru o femeie care nu a dormit de cateva zile are destula energie. In urma loviturii ceasca de cafea impreuna cu o lampa si cateva lumanari aprinse se cetremura pe masa. Cine se crede tipa asta ?
-Dar mie imi trebuie azi!
-Ori il luati ori nu il luati. Credeti ca talismanele se fac cat ai clipi? ii spun cu o voce rece, uitandu-ma la ea in sictir
-Atunci vin maine. ma anunta si pleaca, trantind usa dupa ea
Ma uit in jurul meu. Tejgheaua si mobila din buticul meu relativ mic sunt facute din lemn de cires, iar podeaua a fost fabricata in asa fel incat sa arate veche, dar nici noua nu este. Diferite perne in stil oriental stau imprastiate pe mobila, pe jos sau pe covoarele indiene. Lampi cu banuti chinezesti sau candelabre mici atarna de tavan, toate ornamentate cu voaluri sau dantele din culori calde. Intr-un dulap sunt asezate diferite matanii si alte obiecte pentru diferite scopuri in timp ce in biblioteca se odihnesc carti vechi. Incep sa ma gandesc oare ce ar fi putut sa o sperie pe client adar nu imi dau seama. Poate din cauza luminii cam inexistente dar si-ar pierde farmecul daca ar fi scaldat de razele soarelui.
-Rosa!!!
O fata de 16 ani intra in magazin prin usa din spate. Parul de un saten inchis aproape spre brunet este prins intr-o coada si ochii rosii aproape ca sclipesc in lumina difuza a incaperii.
-Da mama?
-Du-te si ia arome pentru narghilea, te rog. ii spun si ii dau bani
-De care?
-Ca de obicei. Azi vei face un talisman.
Fata ia banii si pleaca, inchizand usor usa dupa ea.
-Rosa’s point of view-
Arome de narghilea. Din nou. Nu ca as avea ceva in potriva… sa fumeze cat vrea, ce vrea. Bine, nu chiar ce vrea. Dintre toate, aromele de narghilea sunt cele pentru care am de mers cel mai mult, doar in nu stiu care magazinas minuscul si necunoscut de la marginea orasului poti gasi aromele specifice care se simt de fiecare data in buticul nostru. Doar alea ii plac mamei. Adica… ea chiar poate alege ce vrea si totusi le alege pe acelea pentru care trebuie sa merg atat… Nu ca as avea eu ceva de obiectat in toata povestea asta.
Prinsa de proprile-mi ganduri, dau cu rapiditate usa magazinului de arome la perete, speriindu-l pe proprietarul micut si carunt. Ma priveste ca de obicei. Adica cu ochii aia rotunzi si iesiti din orbite de spaima (nu, habar nu am de ce… chiar nu arat infricosator, pentur o vrajitoare!), cu mustata ridicandu-se usor intr-un tic nervos. Da sa spuna ceva –nu tocmai dragastos, dupa expresia lui- atunci cand, in neatentia mea, aproape ii dobor niste sticlute colorate de pe un raft, dar isi inghite cuvintele si incearca sa zambeasca. Pacat ca tot ce reuseste sa afiseze e un rictus idiot. Ei… pana la urma e si asta buna. Macar se straduieste. Stie si el cat de importante sunt veniturile venite din partea noastra in micuta lui afacere.
-Ca de obicei, domnisoara Rosa ? ma intreaba chicotind prosteste.
-Da. Si repede, te rog. Ma cam grabesc.
Nu incerc sa imi ascund evidenta plictiseala sub o masca asa schimonosita. Il privesc doar cu o spranceana usor ridicata, atunci cand incepe sa se foiasca agitat de colo’n colo, cautand aromele mamei. Mi le intinde curand, cu mainile lui batrane tremurande. Ii inmanez banii indiferenta si ies pe usa cea mare din lemn de stejar, trantind-o din nou. Sunt sigura ca bietul om s-a saturat de mine. Dar, macar cat voi mai da pe la el, vreau sa imi fac simtita prezenta.
-Le-ai luat pe toate ? ma intreaba mama, odata ajunsa acasa.
-Pana la ultima ceruta. Ai putea totusi sa-ti mai schimbi si tu gusturile la arome.
Ma priveste sceptica, strangand usor din buzele ei subtiri.
-Nu-mi spune ca ai avut prea mult de mers…
-Am zis eu ceva ?
-Te cunosc Rosa. Foarte bine chiar. Si iti cunosc si metodele.
La naiba. Tot ceea ce-mi ramanea de facut era sa neg. Bineinteles. Doar nu era sa recunosc ca era mai buna si mai experimentata. Momentan.
-Metode ? N-am facut decat sa-ti dau un sfat.
-Un sfat care sa iti aduce si tie unele avantaje, nu ?
Tac. Ochii ei de culoarea mierii ma privesc, usor ingustati, usor amuzati, dar cu siguranta victoriosi. Offff… Asta e mama. Stie ce vrea si cum sa obtina de fiecare data. Singurul lucru de care mai are nevoie acum e o aprobare din partea mea. Ah, de-ar fi asa de usor ! Dar nu. Eu sunt mandra. Nu o fac !
Chipul ei cu trasaturi delicate incepe sa se incrunte, incetul cu incetul din cauza nemultumirii iar degetele se inclesteaza mai tare pe punguta cu aroma de cirese. Fie, o fac. Macar sa fiu corecta. Si pana la urma, nici nu-mi place sa o vad suparata. Inghit in gol. Sau cel putin asta pare, cand de fapt eu nu fac decat sa inghit acel imens rotocol numit « mandrie prosteasca ».
-Fie… ai castigat.
Mama zambeste multumita. Ii plac atat de mult jocurile astea ! Daca ma gandesc mai bine, mi-ar place si mie daca as castiga tot timpul. Zambesc si eu pana la urma. Faptul ca ea castiga aproape de fiecare data face intr-un fel parte din datoria ei de mama.
-Tata cand vine acasa ? intreb eu, ajutand-o sa-si aseze aromele pe raft.
-Elise’s point of view-
-Pai ar trebui sa vina. A inchis magazinul mai devreme. Acum hai sa facem talismanul asta odata.
-Dupa ce tipa se rasteste la tine o mai si ajuti. spune oftand usor si pune ultimul pachet de arome la loc sigur
Ma uit la Roza cum se urca pe varfuri ca sa ajunga la raft.
-Trebuie sa incepi sa porti mai des tocuri.
-Ce ?! De ce ?! intreaba practic tipand
-Ca sa fii mai inalta.
-Am 1.68 ! Nu ti se pare ca sunt destul de inalta?!
-Vei arata bine pe tocuri. Plus ca ai putea prinde in plasa cativa baieti draguti. o tachinez
-Mama! tipa inrosindu-se putin
-Esti rosie in obraji!
Incep sa rad. Ocolesc tejgheaua si merg in spatele buticului, intrand intr-o camara. Caut o cutie cu plante, niste sfoara de matase albastra si bucati de material de in alb. Inainte sa ies din incaperea mica vad o cutie verde pe care scrie « 5th Avenue ». Iau cutia si pun restul lucrurilor pe ea. O aud pe Roza bombanind ceva despre tocuri, baieti si cum ca eu as fi imposibila. Ma uit la cutie. Nici nu stie ce o asteapta. Intru in magazin si pun obiectele pe o masuta joasa unde deobicei lucrez.
-Ce-i cu cutia aia? intreaba fata si se uita ciudat la ea
Iau capacul de carton si scot o pereche de pantofi negri de lac care sunt evidentu cu…tocuri !
-Nu port asa ceva!
-Ai de ales?
Pocnesc degetele si Roza nu se mai poate misca. Ii pun perechea in picioare si iau papucii in care s-a dus la magazin mai devreme, inchizandu-i intr-un dulap -cu cheia-. Pocnesc din nou si aceasta sare ca arsa de pe perna unde statea ca sa incerce sa deschida usile dulapului mic. Fara a obtine ceva insa.
-Poti sa te duci sa iei niste ata de culoarea snurului asta? o rog si ii dau sforicica din matase
-Nu ma duc cu astea in picioare.
-Desculta crezi ca e mai bine?
-Rosa’s point of view-
Da. Era ! Orice, dar nu pantofi cu toc !
M-am aplecat inca imbufnata si, privind-o cu cea mai buna incruntatura pe care o puteam face atunci, am tras incet de pantofi in jos, incercand sa mi scot. Da de unde… As fi vrut eu sa-mi iasa. Dar nenorocitii erau ficsi, prinzandu-mi piciorul ca un cleste si ascultand cuminti de vrajile mamei. Minunat.
O privesc, dar ea nu-mi arata decat expresia aia… victorioasa… pe care eu nu o pot avea.
-Fugi ! imi mai zice doar, intainte sa dispara dupa o perdea de dopuri de pluta, cautandu-si un ultim ingredient pentru talisman.
-La naiba !
-Am auzit ceva ? se aude vocea mamei.
-Urasc tocurile ! tip eu cat ma tin plamanii. Si pot spune ca am niste plamani foarte rezistenti, nu m-am atins in viata mea de vreo tigara. Ii reamintesc doar. Ei si vecinilor. Nu ca ar putea vreunul dintre ei sa uite asta vreodata. Nu sunt cea mai draguta persoana cand mi se pun draciile astea in picioare (a mai avut mama tentative).
Trantesc usa cat pot de tare in urma mea. Asa… sa stie ca am plecat.
La naiba cu papucii astia ! Bineinteles ca bomban tot drumul pana la mercerie. Intru acolo mai ceva ca un uragan, speriind-o pe proprietara, o babuta care isi aranja pana atunci linistita catrafusele. De ce sunt toti vanzatorii asa de batrani ? O grimasa rautacioasa imi trece usor peste chip, gandindu-ma la mama, una din putinele exceptii in orasul asta aproape bantuit. Dar trece repede. De indata ce papucii aia afurisiti imi amintesc de tocul imens pe care trebuie sa calc. Adica de cand aproape imi rup picioarele. Dar la asta contribuie si podeaua plina de crapaturi din mercerie… care isi primeste seria de injuraturi si priviri urate. Nu ca ar avea cu ce sa le vada pe cele din urma…
Reusesc din fericire sa ajung cumva pana la tejghea si cumpar ata. Apoi ies din magazin, trantind usa. Devine un obicei. Prost probabil, dar mie-mi place… Si pana la urma, nu am cum sa fiu binedispusa cand umblu pe tocuri, nu ?
Cu privirea-n pamant si papiota de ata bine stransa intre degetele mele inclestate cu furie, ma straduiesc sa merg cat mai gratios. Macar sa nu fac din experienta asta una si mai groaznica. Si tocmai cand ma laud in sinea mea ca am facut mai bine de zece pasi fara sa-mi zboare vreun picior aiurea, fara sa calc gresit, aud un usor fluierat din spate.
Urasc sa fiu fluierata ! E de prost gust.
Ma intorc iritata, dar curioasa ca sa vad cine e minunatul domn… si dau cu ochii de… cel mai dragut tip pe care l-am vazut in viata mea. Ma priveste cu niste ochi caprui, calzi si adanci si-mi arunca un zambet jucaus inainte de a o lua pe o straduta laturalnica.
Bineinteles ca obrajii au capatat cu repeziciune o culoare rozalie. Si privirea s-a mai ridicat putin. Si incruntarea a disparut, lasand loc unui zambet larg si prostesc.
Cand intru inapoi in magazin, mama ma priveste cu o expresie cu adevarat mirata.
-Ce ? intreb eu usor intepata ca s-a distrus starea acea de euforie.
-Ai deschis prea usor usa, precizeaza ea prudenta. Se poate ca tocurile sa fi facut ceva bun pentru tine ?
-Tocurile ? Nici vorba ! Pur si simplu mi s-a schimbat dispozitia pe drum…
-Bine atunci.
-Imi pot avea papucii inapoi ?
-Ooo, nu ! Ii mai pastrez o vreme.
Ma priveste amuzata atunci cand ii inmanez ata, dar nu mai pune nicio intrebare. Se lasa linistea in magazin, dar e curand sparta de glasul meu.
-Tu cum l-ai cunoscut pe tata ?
-Care dintre cei doi ?
